Pot să te rog ceva?

ca, din preaplinul zilelor, să-ţi rupi uneori un coltucde timp? doar pentru mine?sunt atât de flămând…Dar nu-mi da, te rog, din bucatele alese, pe care le închini idolului tău,nopţile, amiezile,dimineţile,în care-l hrăneşti cu trupul, minunat trupul tău ‒ să nu mă spurci !!!Dă-mi doar din clipele pe care el le dispreţuieşte(le ştiu atât de bine !), când eşti obosită, melancolică, tristă:întinde-mi mie fărâmătura aceea de timp! Şi-am să ţi-o-ntorc înapoi în monturacelui mai smerit şi tandrusurâs, iubito!

Rugă

Doamne, inima mea,

inima mea este de batjocură…Să o feresc? nu pot! nu știu!

e dată! o, de mi-ar fi în piept întreagă și nevătămată!

plâng, plâng nu de mila inimei,

ci de cruzimea aceleia care o sfâșie,

cu unghii desăvârșite o sfârtecă, Doamne căruia-Ți scriu

că eu, femeia singur mi-am ales, iar numele ei este: Chin!

n-am știut! n-am știut, decât prea târziu!

și cum aș putea să-Ți reproșez, Doamne, o astfel de alegere?

Aleasa,

aleasa, căreia trufaș îi dădeam îndemn

să mă posede cu întregitor și enigmaticul: 

« Una sunt! », pogorâtor direct din « tu, ești eu! »,

iar dacă ea era (déjà!) nebunie, confuzie, durere,

nu trebuiau toate acestea să se amestece cu mine?

să le port? să mă împărtașesc cu ele?

de moarte, ca o moarte tac ? oh, nu!

ci strig și țip ca un strigoi din Munch!

moarte-a iubirii! căreia n-am să-i mai spun niciodată: Tu, femeie!

iar Ție, Ție Doamne, dacă îți este îndeajuns ce-a rămas,

un ciot! un stârv! un păcătos nevrednic!

Ție Doamne, mă rog, ia-mi mințile! mințile toate,

iar inima, spre binele iubitei, doar al ei,

mai las-o să sufere, lung,

ca atunci când mă va căuta, în băltoaca aceea de sânge și splină,

care-i dragostea mea,

tremurandă să se încuibeze

și să-și încalzească sufletul rece și strâmb,

și poate, zic poate,

se va îmbuna și milostivi,

nu de la  mine, ci de la Tine, Doamne,

a toată Iubirea

ai milă, ai milă de ea (și de mine, puțin) !!!

Doamne,

amin

P.S. Iar dacă pe răbojul Tău, Doamne, mai ai loc pentru nebuni,

nebuni de Tine,

oricât de infamantă mi-este rugăciunea,

 cuprinde-l în dragostea Ta

și pe acel om trist, căruia soția mea,

în disprețul oricărei compasiuni ori legi,

divine sau umane, i s-a părut că-i vrednică de luat. Și-a luat-o!

Iartă-i lui pofta…și iartă-mi mie. Ura.

Cu iubire să-mi port de acum infamia.

Și dezgustatoare, rușinea: inimă, inima mea!